Between Totem and Taboo - Part 0ne

Dincolo de graniţele geo-politice, dincolo de diferenţele culturale, dincolo de istorie, educaţia şi mediul îşi pun amprenta definitiv asupra noastră încă din pruncie. Iar unul dintre factorii comuni ai multor ţări, indiferent de fusul orar al acestora, a fost şi încă este... ruşinea. Ruşinea de a discuta deschis despre orice subiect.

Iar io cred că asta este rădăcina tuturor relelor. Căci această ruşine despre a discuta deschis se transformă în frică.

"Nu e frumos să vorbeşti aşa!"

"Te aude bunica."

"Mami, ăsta nu e un subiect pentru copii."

"Aoleu, unde ai auzit aşa ceva? E urât!"

          De la limbajul "murdar" şi până la cele mai banale subiecte "sensibile", copiilor li se educă un simţ al ruşinii încă de mici. Iar dacă asta vine la pachet cu pedeapsa, nu se scrie doar programul "e ruşine", "mă fac de râs", ci şi programul "mi-e frică să spun ce simt/gândesc" şi, mai grav, "mi-e ruşine/frică să întreb". Şi-n afară de puţine culturi ale lumii, generaţii întregi de pe tot mapamondul au crescut şi cresc cu acest program întipărit în ADN.

          Îmi aduc aminte cu o acurateţe bolnavă clipa în care şi mie mi-a fost scris acest program. Eram în clasa a IV-a. La sfârşitul anului, doamna învăţătoare a ţinut o oră doar cu fetele. Eram curioase şi înspăimântate în acelaşi timp. De ce vrea doamna să discute doar cu noi, fetele? Draga de ea, bine intenţionată şi destul de revoluţionară, ne-a ţinut o oră de igienă personală/discuţii despre pubertate.

Anno Domini 1992 - aveam 10 ani.

Desigur, nu s-a rostit cuvântul pubertate, era mult prea tabu. Iar detaliile au fost puține. Foarte puține. Ni se comunica doar esențialul.

Păr la subraţ, păr pubian, bla-bla, pe astea le mai auzisem.

Eu n-aveam încă.

Apoi vine bastârca. În moalele capului.

          Fetele au ciclu.

Ce măh? Ne curge sânge toată viaţa pe acolo, jos, pe unde facem pipi şi e ruşinică?

What.The.Actual.Fuck?

Mintea mea se blocase.

Şi pentru că aveam impresia că de vreun şoc mai mare ca ăsta n-o să am parte niciodată, Universul a zis hold my beer şi, 10 minute mai târziu, am aflat de la DOAMNA că Moş Crăciun nu există.

WAIT. WHAAAT???

Ce brain fuck, eram deja dead inside.

Dar nu aflarea "adevărului" era problema. Ci că existau alte copiliţe, nu multe, care ştiau. ŞTIAU! De la mamele lor.

Şi de ciclu, şi de Moşu.

          Şi-n starea aia totală de şoc, ultima şi finala lovitură, aia care m-a şi ucis, nu doar îngenunchiat, a fost discuţia post discuţie. În curtea şcolii. Cu colegele. Când ne strânsesem ciorchine în jurul Elenei ca să ne povestească mai multe despre menstruaţie. Că mama ei îi spusese deja de un an, doi, ca s-o pregătească. Dar îi spusese, de asemenea, să nu zică nimănui nimic, că e ruşine să se vorbească despre asta. Mai mult, era 2 colege cărora deja le venise. LE VENISE!!

Ajunsă acasă în stare de şoc, singurul lucru pe care am putut să-l scot pe gură, având ochii în lacrimi, a fost:

          "Doamna azi ne-a spus că fetele au ciclu. Şi Moş Crăciun nu există."

Cu toate că sufletul meu urla:

          "De ce mama dracului nu mi-ai spus TU, mama mea, şi a trebuit să aflu lucrurile astea de la nişte străini???"

M-am simţit trădată şi abandonată. Şi minţită. Dar îmi era mult prea ruşine şi frică să spun cum mă simt.

Oarecum pasivă, mama mi-a spus că i s-a părut prea devreme să vorbim despre ciclu şi că despre Moşu' aveam să aflu singură.

Prea devreme??? Nu, mai bine mă trezeam cu sângele-n chiloţi. Bine că n-aveam duşuri la şcoală să nu mi se strige şi mie PUNE-I DOP!

          În atâţia ani, nimic din sentimentul ăla - adânc îngropat între timp - nu s-a şters. Un amalgam de ruşine, trădare, abandon, frică, furie. De ce Elenei i se spusese şi mie nu? Nu meritam să ştiu?

          Din păcate, acest subiect atât de natural şi normal a rămas până în ziua de azi unul tabu. Sângele menstrual, asociat cu păcatul originar, oripilează. Putem vorbi deschis despre căcaturi triviale, dar nu despre ciclu. Și-n ciuda emancipării femeii, atât de adânc ne este întipărită rușinea, încât alegem să facem la fel ca mamele noastre și ca mamele mamelor noastre.

De ce spun asta?

Pentru că programul ăsta scris e mai al dracului și mai vechi decât emanciparea.

          Fast forward mulți ani mai târziu. Fii-mea, 13 ani, clasa a VI-a. Best friend with Mr. Pink. La o școală de elită. Mr. Pink dintr-o familie care părea - din afară - mișto. Mă-sa big shit pe la nush ce mare companie IT, trăiți prin State. Băiatu' smart as fuck, manierat, etc. Într-o zi, fii-mea acasă cu ochii beliți:

          - Mami, Mr. Pink m-a întrebat azi despre... ciclu.

          - Say what? Why?

*Lu fii-mea i-am zis despre ciclu când avea fro 6 ani - clasa 0 - ca să nu treacă sărăcuța prin ce-am trecut eu și să afle de la alții.

Revenind. Say what?

          - Păi... s-a uitat aseară la un anime și așa a aflat.

          - Ce?

          - Despre ciclu.

          - Cum adică?

          - Adică mă-sa nu i-a spus nimic. Niciodată.

          - Cum adică?

          - Adică Mr. Pink nu știa N.I.M.I.C. despre menstruație.

          - Dear focking Lord!!!

          - Exact.

          - Și i-ai explicat?

          - Normal.

          - Tot?

          - Tot.

          - Aoleu! Să-i zici să nu-i spună lu mă-sa că știe de la tine!