The Long Way Home

Acasă. Mai mult un sentiment decât un loc anume. Acasă e o păturică pufoasă, o poieniţă dintr-un crâng, albia unui râu, îmbrăţişarea unui prieten drag. Un val care te sărută atât de pasional încât îţi pagă apă pe nas. Şi râzi. Şi simţi c-ai ajuns acasă. Un miros. Un sunet. O senzaţie. Uneori mi se pare că toată viaţa e o căutare a acestui acasă. O pădure cu multe poteci şi luminişuri, în care te tot abaţi de la drum, în care te tot laşi condus pe alte şi alte cărări, către alte şi alte minunăţii, până când te rătăceşti definitiv.

Acasă nu e, per se, o casă. Cu ziduri şi ferestre şi acoperiş. Şi cu cât te înverşunezi mai mult să crezi asta, cu atât mai străin şi mai plictisit te vei simţi în casa ce-o numeşti acasă.

Îndârjit să ajungi odată acasă, sau lăsând complet totul la întâmplare, acest acasă se depărtează din ce în ce mai mult, mai ales când pare a fi mai aproape ca niciodată.

***

Dacă viaţa noastră ar fi o poveste, cu siguranţă am avea în povestea noastră lupi, scufiţe roşii, feţi frumoşi, Ilene Cosânzene, bătrâne înţelepte, vrăjitoare şi încercări.

Poveştile sunt pentru copii, ai putea spune.

Cu siguranţă.

Dar oare pragul dintre maturitate şi copilărie e hotărât doar de un număr? Când hotărăsc ceilalţi pentru noi că nu mai suntem copii? La majorat? În Statele Unite, vârsta legală pentru a conduce este 16 ani. Cea pentru a consuma alcool şi a vota, 21. Cinci (5) ani de limbo între copilărie şi maturitate. Cinci (5) ani în care n-ai voie să bei, dar ai voie să conduci. Un semi-adult suferind de o semi-pareză.

Sau devenim adulţi când hotărâm noi pentru noi că nu mai suntem copii? Când ne asumăm aprig rolul, atribuţiile şi obligaţiile unui adult şi aruncăm copilul din noi la capitolul "Prostii"?

***

Şi, odată cu el... sentimentul de acasă...

Copii fiind, acasă putea fi oriunde, deoarece purtam acest acasă în noi. Închideam ochii şi deveneam ce ne doream, ne teleportam unde doream, iar universul din noi era infinit.

Însă acest univers infinit va fi fost strivit cu fiecare dojană, cu fiecare adult care ne-a urlat atât de tare în urechi:

"Nu mai visa atâta cu ochii deschişi!"

"Ai teme de făcut!"

"N-o să faci nimic cu viaţa ta!"

"Eşti un puturos!"

"O să ajungi un ratat, ca tac-tu!"

Şi cu fiecare "dacă n-o să... o să..." şi cu fiecare "fă aia, că altfel..." a murit în noi câte un strop de acasă.

Şi infinitul univers interior a devenit un banal şi perpetuu trebuie să.

Însă rătăcind prin pădurea deasă şi întunecată a vieţii, îndepărtându-ne din ce în ce mai mult de ceea ce a fost odată acasă, copilul din noi, fără ştirea noastră - a adultului - a lăsat totuşi, la fiecare pas, firimituri de pâine... pentru a ţine minte drumul înapoi. Îngrozit să nu fie iarăşi ocărât, le-a ascuns bine, departe de mintea împovărată a adultului, adânc în suflet.

Aşa se face că, uneori, în cea mai adâncă beznă, în zilele de disperare, închidem ochii şi un licăr de lumină ne şopteşte: "Uite, ăsta-i drumul spre casă, nu te mai abate de la el!" Însă când îi auzim şoapta, mai necruţător strivim copilul din noi, ucigându-l de o mie de ori, până când dispare sub mormanul de griji, de nefericire, de trebuie să... că altfel... De frică.

De frica acestui adult nazist care ne-a furat dreptul la visare, la fericirea din lucruri simple, la Universul Infinit din noi, la acasă.

***

De fiecare dată când aveam o zi epuizantă, dar fructuoasă, având de obicei mega-insomnii, obişnuiam să trec în revistă realizările din respectiva zi. Şi cum dădeam să mă bucur umpique, năvăleau perfid în minte toate lucrurile pe care nu avusesem timp să le fac. Apoi dădeau buzna toate "to do-urile" de a doua zi şi, invariabil, disperarea. Că nici mâine n-am să bifez toate liniuţele de pe nesfârşita mea agendă.

Şi după extenuanta zi şi epuizanta trecere în revistă a tuturor lucrurilor care mai trebuiau făcute, fix înainte să adorm, îmi aminteam - ca prin ceaţă - toate lucrurile pe care nu le făcusem pentru mine. Lucruri atât de minore încât puteau fi trecute la diverse. O baie cu spumă. Un capitol citit dintr-o carte. O pagină de jurnal.

Aşa mi se zicea. Femeia agendă. Cu umerii atât de laţi în cât să poată duce pe ei toate greutăţile lumii. Job solicitant, copil, mamă singură. Fiică de mamă care se cerea ajutată chiar dacă ar fi putut să se ajute singură. Prietenă loială de prieteni care cereau şi ei ajutorul. Fiică de tată care, uneori, avea şi el nevoie de mine. Iubită devotată. Şi lista poate continua. Lista cu ceea ce eram. Orice mai puţin EU. Şi unde eram. Oriunde mai puţin ACASĂ.

Am înţeles greu şi târziu că acest "to do list" perpetuu era doar drumul către întunecimea pădurii, şi nu invers. Că fiecare liniuţă bifată conducea către multe altele. Că satisfacţia reuşitei era doar calea către insatisfacţia multor altor nereuşite, multor altor bife care stăteau în pending, ca o secure bine ascuţită deasupra capului. Iar visarea era un moft. O iluzie nedemnă de o femeie puternică şi realizată care, în interior, era doar epava unui copil profund nefericit.

Lungul drum spre casă a început când nimic nu îmi mai provoca fericire. Nicio bifă, nicio realizare,. Lungul drum spre casă a început când am luat cuvântul trebuie, l-am mototolit ca pe o hârtie, am scuipat pe el şi l-am aruncat. El încă zace într-un colţ şi mă ademeneşte ca o mamă bună, singura pe care ajunsesem să o mai am. Şi uneori mă abat de la lungul drum spre casă şi strâng la piept acest trebuie şi mă tăvălesc în mireasma lui bolnavă, ca pisica în catnip. Dar acum simt întunericul şi nu-l mai las să mă cuprindă.

Şi mă întorc uneori târându-mă pe lungul drum spre casă. Cu genunchii zdreliţi şi sângerânzi.

Şi când îmi e cel mai greu, închid ochii şi-o iau de mână pe fetiţa din mine şi-i zic: "Hai, doar tu ştii drumul, arată-mi-l!" Şi oricât de îmbufnată sau de-a dreptul furioasă ar fi, cât timp o iau de mână şi-o validez şi-mi cer iertare că am strivit-o timp de atâţia ani, că am umilit-o, că am ucis-o cu pietre de nenumărate ori, că am zdrobit-o şi am legat-o cu lanţuri în cea mai întunecată temniţă, atâta timp cât o iau de mână şi-o rog să-mi arate drumul... ei bine... drumul se arată.

Şi drumul se arată prin a-mi da voie să fiu eu. Vulnerabilă, obosită, furioasă, tristă. Bucurându-mă de o rază de soare în timp ce furnicarul de oi maşinizate din jurul meu bifează căsuţă după căsuţă în excel-uri interminabile.

- Azi am o zi de 16 ore de muncă pentru a termina tot.

- Surpriză, şi mâine va fi la fel!

Şi-atunci o iau de mână şi-o întreb:

- Azi am multă treabă. Tu ce ai vrea să faci?

- Eu aş bea o ciocolată caldă la terasa aia frumoasă şi m-aş uita cu tine cum au îngălbenit copacii.

- ... am multă-multă treabă...

- Hai, măcar o oră!

- Hai, măcar o oră sunt a ta!