Toată viaţa am urât matematica. Conformismul absolut era şi este pentru mine matematica asta, cu formulele ei cu tot. Eu am trăit cu nasu-n cărţi şi cu urechile-n muzică. Dar muzica este matematică, m-ar contrazice unii. Să mă fut pe ea! Însă târziu am înţeles că toate acţiunile noastre au o probabilitate aproape matematică. Şi nu, nu din cauza unor algoritmi prestabiliţi. Ci din cauza faptului că suntem suma unor factori.
Cu crucea liberului arbitru atârnată mare, groasă şi strălucitoare pe piept, opulentă şi ţipătoare la ochi, urlăm cât ne ţin puterile că nimic din tot parcursul nostru n-a fost prestabilit. Că suntem liberi să facem stânga sau dreapta. Oare? Oare nu suntem o sumă infinită a lui Gauss a tuturor alegerilor şi experienţelor noastre? Ba chiar mai mult, în adunarea asta nesfârşită de numere cunoscute - acţiuni şi experienţe trăite - nu sunt şi numere necunoscute? Unde X poate fi dinamica dintre mama şi tata sau mama şi bunica sau orice altă dinamică la care am asistat în copilărie şi, surpriză, ne-am apropriat-o inconştient. Iar toate X-urile şi Y-urile, aparent necunoscute de către mintea noastră conştientă, au un algoritm clar şi repetitiv. Partea bună e că au şi rezolvare, iar formula este deseori una chiar simplă.
Vezi, fă, dacă-ţi plăcea matematica şi învăţai formulele, ce uşor era acum? Sau nu. Da, există formule clare de dezlegare a sumelor Gaussiene psihice. Şi, la fel ca în matematică, X-ul ăla nenorocit poate căpăta o valoare în funcţie de rezultat. Într-un exerciţiu, poate rezulta că X=1, iar în alt exerciţiu, poate rezulta că X=485.
X-urile şi Y-urile noastre însă nu se măsoară în cifre. Se măsoară în clipe. X poate fi momentul ăla când ai văzut-o prima oară pe maică-ta plângând, umilită de taică-tu. Poate fi clipa aia în care o mătuşă ţi-a spus că dacă faci lucruri necuviincioase cu trupul tău, Dumnezeu te vede şi o să arzi în Iad. Poate fi secunda în care l-ai auzit pe băiatul de care erai îndrăgostită că-i spune "te iubesc" celei mai bune prietene ale tale. Şi exemplele pot continua la nesfârşit.
Eh, şi acum apare adevărata problemă. Că dacă la nenorocita aia de sumă a lui Gauss există o formulă fixă şi poţi afla X-ul, fute-m-aş pe el de X, în viaţă, orice formulă ai aplica, uneori X-ul ăla e ascuns atât de adânc în ecuaţie că habar nu ai de el. Ca şi cum ai fi transcris greşit exerciţiul şi ai fi omis un termen al problemei.
Şi aşa apare marea întrebare. Dacă şirul acţiunilor mele de până acum au dus la acelaşi rezultat NEGATIV, ce fac greşit?
Nu înţeleg de ce n-am niciodată bani.
Nu înţeleg de ce intru doar în relaţii toxice.
Nu înţeleg de ce nu reuşesc să slăbesc.
Nu înţeleg de ce nu am niciodată timp liber.
Şi cu cât "rezolvăm" mai "corect" toţi paşii ecuaţiei, cu atât totul devine mai înnebunitor. But little did we know că-n ecuaţia asta se află o necunoscută ascunsă. Uneori poate fi una, alteori pot fi zeci. Şi-apoi apare mereu colegul ăla, fute-m-aş şi pe el, care e doxă de mate şi ştie să rezolve orice ecuaţie. Şi-aşa apar, în ordinea de pe tricou, frustrarea, furia, depresia.
Cum mama dracului urâta aia de colegă a pus mâna pe un aşa bărbat?
Cum pula mea a reuşit Eufrosina să slăbească atât când o văd mâncând întruna?
Cum pizda mă-sii are amărâtul ăla bani de concedii în străinătate cu un salariu care e jumătate din al meu?
Cum morţii mă-sii face aia de la 5 de are timp şi de masaj şi de sală cu doi copii, fără bărbat şi cu un job aşa greu?
Cum de ei pot ÅŸi eu nu? CUM???
Şi, scârbiţi de propriul eşec, epuizaţi de rezolvarea nesfârşită a aceleiaşi ecuaţii care ne duce constant către un rezultat greşit, cedăm şi ne afundăm în lehamite. Oricum, orice aş face, tot un căcat iese. Ce rost mai are? Şi mlaştina ne trage la fund. Eh, n-oi avea eu noroc. Şi mlaştina ne împresoară. Am încercat ORICE şi n-a ieşit nimic. Şi mlaştina ne scufundă.
Orice? Chiar am încercat orice. Chiar ne-am pus toate întrebările care trebuiau puse? Chiar ne-am dat toate răspunsurile? Plusez... chiar ne-am pus întrebările corecte? Chiar ne-am dat răspunsurile corecte? Chiar am făcut ORICE ca să găsim nenorocitul ăla de X? Chiar am căutat în străfundurile fiinţei noastre adevăratele necunoscute care pot schimba radical rezultatul?
Bitches, eu am început să caut X-ul ăla la 37 de ani. Prima oară l-am căutat fix acolo unde-l căutam de la 16, şi mai anume în bărbaţi şi în relaţii. Apoi, dezamăgită de atâtea eşecuri, am crezut că X-ul îl voi găsi în validarea trupească şi l-am tot căutat în experienţe sexuale care mai de care. Şi când mi-am dat seama că golul necunoscutei e tot acolo, am realizat că X-ul nu ţine nici de validarea prin futut.
Apoi m-a lovit X-ul peste ceafă mai ceva ca un baros. Şi-am jurat că ăsta e. Că-l găsisem. Că marea necunoscută e conexiunea aia magică, aia de nu-ţi mai trebuie să mănânci sau să dormi, că ai cunoscut împlinirea deplină.
Şi m-am oprit din a mai căuta X-ul.
Însă am aflat, the hard way, că nici ăsta nu era. Că rezultatul ecuaţiei este tot incorect. Că răspunsul conexiunii e doar posibil şi că, într-adevăr, contribuie la aflarea nenorocitului de X, dar nu e X-ul în sine. Apoi m-am prăbuşit într-un abis mocirlos. Un abis de suferinţă, de ură, de furie, de tot ce era mai negru şi mai putred în sufletul meu. Fără dram de speranţă şi cu aripile frânte în mii de bucăţi, oscilam între "de ce eu?" şi "nu merit oricum nimic".
Descompusă ca un puzzle din care s-au pierdut bucăţi, ca un cadavru în putrefacţie, duhnind a moarte şi a nesperanţă, a chin şi a ură de viaţă, m-am târât în genunchi într-o ultimă încercare de a găsi X-ul vieţii. Acolo unde nu l-aş fi căutat niciodată. Căci era prea beznă, prea frig şi prea spaimă.
În purgatoriul propriei mele minţi, în purgatoriul propriului meu suflet, bine păzit de ăi mai monstruoşi demoni, licărea în negură... Sfântul Graal.